Regizorul Alexandru Tocilescu, unul dintre cei mai cunoscuti artisti romani, vector al regiei de la noi, a fost recent victima unui act de cenzura pe care nimeni nu-l mai credea posibil astazi. Controversatul sau spectacol cu "O scrisoare pierduta" de I.L.Caragiale a fost scos de pe afisul Teatrului National din Bucuresti, cu toate ca publicul continua sa fie interesat de el. - As vrea sa vorbim despre pericolul amestecului politicii in cultura. Ati trecut, de mai multe ori, inainte de '89, prin asemenea momente, care, iata, ameninta sa revina. Care sunt deosebirile? - Deosebirile vin din aceea ca situatia nu e generalizata acum. Cancerul nu e generalizat, ci a izbucnit doar in focare, care n-au reusit sa distruga inca organismul. Sper ca nici n-au forta sa o faca. Sunt inca oameni care isi pot face meseria fara sa vina nimeni din afara care sa-i dirijeze intr-o forma sau alta. Dar faptul ca au reaparut, la un timp dupa Revolutie, deci nu imediat, focare de presiune politica si locuri unde se cenzureaza spectacole este extrem de grav si nelinistitor. Atat de nelinistitor incat mi se intampla foarte des sa stau sa ma gandesc daca n-ar fi mai bine sa incerc sa ma ocup pentru o perioada de altceva. Sau sa ma retrag o vreme, sa stau linistit fiindca in conditii de presiune si de stres politic mie imi e foarte greu sa lucrez. Am putut sa lucrez asa inainte, fiindca asta era telul atunci, telul era lupta si chiar daca ea nu avea sanse de izbanda eram motivat in ceea ce faceam si modul in care am trait in teatru ma indreptateste sa spun ca n-a fost zadarnica lupta asta si nici n-a ramas fara efect. Nu m-am implicat niciodata in politica, n-am fost nici in partidul comunist si nici in astea de acum, nu vreau sa aud si nici nu stiu cu ce se mananca. Dar nu pot sa suport ca interese de partid, care n-au nimic cultural, care nu sunt ale neamului meu sa devina predominante in ceea ce priveste manifestarea libertatii artistului, sa dirijeze pe un anume drum teatrul romanesc, care incercase si reusise sa-si castige libertatea si siguranta de expresie. Felul in care merg lucrurile la Teatrul National din Bucuresti, ca sa spunem lucrurilor pe nume, este inadmisibil, iar eu personal, in numele meu vreau sa spun ca nu admit si nu permit ca cineva, oricine ar fi el, sa incerce sa-mi ingradeasca libertatea si sa-mi bage pumnul in gura cand vreau sa spun ceva. Mai mult decat atat, sa opreasca un spectacol al meu din desfasurarea lui. - Dar care a fost explicatia care vi s-a dat, traim totusi alte timpuri decat acelea in care lucrurile se petreceau pe tacute si nimeni nu indraznea sa spuna nimic, chiar daca unii inca se comporta ca atunci? - O explicatie rezonabila nu mi s-a dat. Directorul Dinu Sararu mi-a spus doar ca si el, ca director, are dreptul sa aiba spectacolele pe care le vrea, ceea ce nimeni n-a contestat, dealtfel. Dar spectacolul meu nu era facut in pofida cuiva, nu l-am facut impotriva domnului Sararu, spectacolul a avut girul conducerii teatrului din acel moment, ca sa nu mai vorbim ca a capatat si girul breslei, prin premiul pentru cel mai bun spectacol, acordat de UNITER la Gala din 2001. Consider ca ceea ce am facut cu acest spectacol, dincolo de valoarea lui artistica, consta in valoarea lui umana si sociala si nu poate fi schimbat sau rapit de nimeni. Desi au fost oameni carora nu le-a placut spectacolul, au fost critici care... l-au criticat. Nu m-a deranjat, nici nu putea sa ma deranjeze, fiindca stiam foarte bine ca am facut un spectacol polemic. Dar nu accepta sa se amestece politica in conceptia mea despre teatru. (...) Genul acesta de oameni care se invart in acest moment in teatrul romanesc au ranchiunile si nemultumirile lor pe care foarte greu si le pot suprima. Ei au fost obisnuiti sa stea in fruntea bucatelor si sa fie castigatorii tuturor meciurilor. Chiar daca inca se intampla, eu nu mai vreau sa fie asa! - In mod normal nimeni n-ar trebui sa mai vrea asa ceva, in afara de ei, bineinteles, dar asistam la o restauratie masiva, care nu este amendata de nici o contrareactie, in special a oamenilor tineri, care ar trebui sa vada pericolul si sa aiba o fireasca reactie de respingere. - Asta se intampla pentru ca se aplica metode verificate, traditionale - teroarea marunta, la nivelul unui teatru: spaima de a-ti pierde postul, de a nu juca, de a fi un paria in teatrul unde lucrezi, ii fac pe oameni sa se abtina de la comentarii. In plus, hai sa fim sinceri, breasla noastra nu este formata chiar din cei mai curajosi indivizi. Lucrurile se schimba, oamenii din teatru sunt labili, acesta e datul meseriei, altminteri ar fi greu treci de la un rol la altul, din mana unui regizor in cea a altuia. Maleabilitatea e un element structural al actorului. Nici nu pot sa-i blamez sau sa-i acuz, sunt invatati de zeci de ani cu frica si represiunea, iar acum li se amintesc lucruri cunoscute, li se arata, cum s-ar spune, vechiul bat. (Continuare in Adevarul literar si artistic)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu